Este august 2023. Dan Churchill, expertul Centr care nu stă niciodată pe loc, acceptă una dintre cele mai mari provocări ale sale: o cursă istovitoare la altitudine mare în munții din Colorado.

După luni de antrenament și așteptare, era „pe val” și înaintea timpului… până când o fracțiune de secundă de neatenție l-a făcut să părăsească cursa în cârje.

Cum s-a stricat totul atât de tare? Și cum a reușit să revină în timp record?

Ne-am întâlnit cu Dan să vorbim despre accidentare, cum și-a accelerat recuperarea și ce l-a învățat experiența.

Duce-ne în locul unde s-a produs accidentarea, Dan. Cum ai descrie Leadville Trail 100 Run?

Leadville 100 este una dintre cele mai grele curse din America. Nu doar că alergi 100 de mile (160 km), dar o faci pe traseu, nu pe un drum frumos și drept. Leadville e o zonă din Colorado unde poți avea toate cele patru anotimpuri într-o singură zi. Poate fi arșiță, poate ninge, poate ploua – orice.

Și mai dificil e că startul e la 10.000 ft altitudine – corpul e imediat sub stres, fiind mai puțin oxigen disponibil.

Este o cursă dus-întors: te duci 50 de mile și te întorci. La fiecare pas știi că îl vei repeta pe drumul de întoarcere. Dacă la dus cobori, știi că la întoarcere vei urca.

Spun asta doar ca să setez tonul cât de grea e. Doar 42% dintre participanți au terminat cursa în 2023, ceea ce e destul de normal.

Sună hardcore. Cum te-ai antrenat ca să te pregătești?

M-am antrenat șase luni, inclusiv alergări de 100 km (cam 56 mile), trail, alergări cu vestă cu greutăți, în căldură, în frig, la altitudine, chiar și pe porțiuni din traseul oficial. Este epuizant mental și extrem de consumator de timp.

Leadville are limită de timp: dacă nu revii în 30 de ore, ești descalificat. Asta înseamnă că alergi sau cel puțin te miști non-stop 30 de ore, așa că ai nevoie de multă tărie ca să reziști – adică să alergi mult în pregătire.

Cum îți mergea cursa înainte de accidentare?

Tocmai plecasem dintr-un punct de control cu aproximativ 2 ore înaintea timpului necesar, deci într-o poziție foarte bună la mila 38. Moralul era extrem de ridicat.

Punctul de control la care m-am oprit se numește Twin Lakes și este ultimul unde îți poți vedea echipa înainte de a te întoarce la jumătatea cursei. Punctele sunt la ~21 km distanță, dar aici nu îți mai vezi echipa cam 26 mile.

Este și una dintre cele mai grele părți ale traseului, urci Hope Pass până pe la 21.000 ft. Curbele vin rapid și provocarea din față e impresionantă. În ciuda tuturor, corpul meu se simțea bine.

Simțim tensiunea. Descrie momentul – ce s-a întâmplat?

Sunt dur cu mine, dar eram obosit mental. Alții ar spune că am avut ghinion.

Totul era în urcare și te simți greu, cu excepția unei porțiuni de ~100 m unde poți prinde viteză. Nu am observat o piatră. Mi-am sucit glezna pe ea, am auzit o pocnitură mare, apoi m-am prăbușit. Nu știam exact ce s-a întâmplat, dar știam că nu e bine.

Mă durea tare, dar mai mult eram frustrat. Muncisem luni întregi pentru momentul ăsta și știam că, dacă cobor de pe munte, practic abandonez, pentru că nu voi mai putea urca înapoi.

Am continuat să mă mișc, dar piciorul era compromis și nu puteam ține ritmul. Mi-am sucit glezna din nou încercând să recuperez timpul. Nu mă opream, dar știam că nu voi ajunge la jumătate la timp pe un singur picior și cu glezna praf.

Am trecut de la cea mai mare euforie, simțind că îmi îndeplinesc obiectivul, la dezamăgire amară și epuizare emoțională.

Aveam și o echipă care și-a luat liber ca să mă susțină. M-am simțit vinovat. Deci, pe lângă vinovăția emoțională și stresul mental, mai aveam și balonul ăla pulsând – glezna – care nu se mișca normal.

Suntem uimiți că ai continuat deloc…

Mai pățisem ceva similar jucând rugby cu ani în urmă, așa că aveam o bănuială. Durerea era mare, dar adrenalina o masca parțial.

Îți spuneai „nu abandonez”, dar totuși ai ieșit din cursă, nu?

Eram hotărât să nu abandonez, ci să fiu scos la timp limită. Am continuat până când arbitrii mi-au spus că corpul meu nu mai poate continua.

Poate părea o decizie prostească, dar îmi promisesem mie că nu voi renunța.

Ești în mijlocul „nicăieri”-ului, în termeni de cursă. Cum ieși de acolo?

Fiind la jumătatea traseului, echipa nu poate ajunge la tine. N-au aflat decât după ce au primit vestea că m-am accidentat. După ce au aflat, am luat un shuttle până înapoi, iar ei au fost incredibil de susținători. Mi-au luat cârje și au avut grijă de mine. Dar eram distrus.

Rar spun asta – știam că am nevoie de oameni în jur, dar nu voiam.

Nu e deloc „Dan”-ul pe care-l știm. Când ai ajuns la medic, cât de grav era?

Diagnosticul: ruptură de gradul 2 a ligamentului ATFL. ATFL (anterior talofibular) leagă osul gleznei de partea superioară a piciorului și ajută la prevenirea rostogolirii gleznei într-o direcție.

Gradul 3 e ruptură completă. La gradul 2, l-ai întins serios. Mi-am sucit piciorul suficient cât să întind acel ligament, astfel încât nu a mai putut preveni rostogolirea suplimentară a gleznei.

Medicul a fost surprins că am putut merge mai mult de un kilometru, darămite ~21.

New York nu pare cel mai ușor oraș în care să fii accidentat…

Zborul înapoi spre NYC a fost groaznic. Urăsc să depind de alții, îmi place să fac lucrurile singur. Și urăsc să-i incomodez pe oameni ca să aibă grijă de mine. Înapoi în NYC, nu puteam face mare lucru. Dacă voiam să iau ceva, nu puteam. Nu ai mașină, ai metrou sau bicicletă – deloc convenabil când ești accidentat.

Nu era ideal, dar avantajul a fost că mi-a limitat distragerile. Puteam face un singur lucru: să mă recuperez. A fost o lecție uriașă. Dacă eram în Australia, poate mergeam la plajă să mă relaxez, aici nu puteam.

Cum a arătat planul tău de recuperare?

Medicul a spus 10–12 săptămâni, dar am mers fără cârje în 3, am reluat alergarea în 5 și antrenamentele complete în 8 săptămâni. Am depășit așteptările – un testament al determinării și perseverenței mele.

Este un tip de accidentare pe care trebuie s-o reabilitezi imediat. Trebuie să pui presiune pe picior și să întărești articulația ca să nu o mai răsucești.

În fiecare zi, dimineața: gheață & căldură, terapie cu lumină roșie, benzi elastice pentru întărire, mobilitate, compresie, bandajare – și tot așa. Am folosit rola și stickul de masaj Centr (sunt incredibile) și am urmat planul cu strictețe.

Antrenamentul de forță a jucat un rol major în planul de revenire. Toți mușchii mici stabilizatori trebuiau reabilitați.

Am făcut totul, în fiecare zi, de mai multe ori. A durut, dar știam, din educația și experiența mea, la ce semne să fiu atent. Durerea nu m-a oprit. Mișcarea și forța m-au încurajat.

Vreo trei luni mai târziu, am ajuns în punctul în care am alergat Maratonul New York și mi-am făcut personal best. Destul de tare.

Cum ai dormit în tot acest proces?

Somnul a fost cam prost, nu pentru că nu adormeam, ci pentru că tresăream și îmi declanșam durere în gleznă. Mă trezeam și mă târam până la baie – râd când mă gândesc la prietena mea, Milena, trezindu-se și văzând toată scena.

Ești omul nostru de mâncare. Ce rol a avut nutriția în recuperare?

Am fost foarte consecvent și dedicat, inclusiv la capitolul nutriție. Am mâncat multe verdețuri și alimente antiinflamatoare – ba chiar am și o rețetă în acest sens.

Somon poșat cu supă de cocos și turmeric era rețeta mea de bază: rapidă, ușoară, hrănitoare și, mai ales, delicioasă.

Turmericul, polifenolii din cocos, omega-3 din somon – toate sunt antiinflamatoare. Acizii grași și fibrele susțin și sistemul imunitar, exact ce-ți trebuie ca să revii în formă.

Ai adăugat suplimente pentru un „boost”?

Am dublat doza de AG1 (pudră de „greens”) și am luat turmeric o dată la două zile pentru a contracara inflamația – mi s-a părut foarte util.

Am crescut și aportul de calciu și colagen (prin supă de oase), excelente pentru oase, articulații și țesuturi.

Dar știu că dieteticianul nostru, Angie, citește asta – nu toată lumea are aceleași beneficii din suplimente. Citește ghidul lui Angie înainte să golești raftul de suplimente.

Pe o scală de la „calm” la „îmi pierd mințile”, cât de agitat ai fost când nu te puteai mișca?

Când ești imobil, nu doar că depinzi de alții, dar te simți cam „leșinat”. Mintea ta tolerează limitat statul pe loc – dacă e soare la prânz, vrei afară, vrei să socializezi.

Lipsa socializării a fost mare și am luat-o razna de plictiseală.

Am încercat să mă uit la câteva seriale – am început chiar și Game of Thrones – dar n-am putut. Am ajuns să mă uit la mai multe documentare sportive și la clipuri de gătit, culmea. M-am apucat serios de cursuri de paste.

Au existat beneficii neașteptate ale acestei încetiniri forțate?

Mi-a făcut poftă de mișcare. Îmi place să citesc, a fost plăcut să fac mai mult. Mă pot distra rupându-mă în activități, așa că această perioadă m-a ajutat să fiu mai intenționat – și să lucrez la viitoarea mea carte de bucate!

Te-ai întors la alergare în 5 săptămâni. Cum a fost prima alergare?

Prima alergare complet recuperat am înregistrat-o, eram atât de fericit. Era soare pe West Side Highway în NYC. Purteam un tricou negru și am decis să-l dau jos, eram în extaz.

Sigur, de asta l-ai dat jos…

Am primit câteva „high five” de la oameni care m-au recunoscut și mi-au urmărit călătoria pe social. Să văd susținere în persoană a fost o surpriză mare.

Ți-ai schimbat antrenamentele după accidentare?

Nu foarte mult, dar am adăugat câteva rutine de întreținere orientate pe prevenirea accidentărilor. Îmi antrenez și mintea – citesc puțin înainte de alergare ca să intru în starea potrivită.

Dacă te-ai întoarce cu 2 minute înainte de accidentare, ce trei cuvinte ți-ai spune ca avertisment?